Pictura Japoneză

Pictura japoneză este încărcată de farmecul asiatic atunci când este privită dintr-o perspectivă pur decorativă. Diferite școli și stiluri de pictură, nenumărate medii, influențele puternice Zen și folosirea termenilor specifici în japoneză fac această artă impresionantă greu de înțeles și de învățat de cineva din afara culturii Țării Soarelui Răsare.

Istoria picturii japoneze

La fel ca aproape toate celelalte forme de artă din Japonia, la început pictura a fost puternic influențată de cultura chineză. Treptat au început să fie dezvoltate noi stiluri japoneze, specifice pentru acest spațiu cultural, apărând și numeroase școli distincte de pictură. Dar influența chineză a rămas puternică până la începutul perioadei Edo (1503-1867). Există și un termen general pentru a descrie pictura în stil japonez : yamato-e.
După deschiderea Japoniei spre Occident în perioada Meiji (1868-1912), primii ani au fost marcați de o adoptare exagerată a artei europene. Nou înființatele universități aveau departamente de artă occidentală, îi invitau pe artiștii din Europa și SUA că profesori și îi trimiteau pe studenți în Europa, mai ales în Franța și Italia. În paralel cu dezvoltarea unui puternic naționalism, balanța s-a îndreptat curând în cealaltă direcție. Opinia publică a început din nou să aprecieze tradiția artistică niponă, ajungând chiar să condamne arta occidentală.

Școli și stiluri de pictură
Suibokuga este termenul pentru pictura în cerneală neagră, adoptată din China și influențată puternic de buddhismul zen. În timpul secolului XV această tehnică a început să capete o dimensiune niponă tot mai accentuată.
Kano Masanobu (1453-1490) și fiul său Kano Motonobu (1476-1559) au pus bazele școlii de pictură Kano, care a început ca un protest față de tehnica chineză de pictură cu cerneală neagră. Școala Kano folosea culori puternice și a introdus compoziții îndrăznețe, cu arii mari care vor domina ulterior modelele ukiyo-e. Ulterior școala s-a spart în mai multe direcții, dar pe toată perioada Edo a fost dominantă, mulți dintre artiști fiind inițial membri ai Școlii Kano
Tosa-ha a fost o școală specializată de miniaturile pentru ilustrarea cărților. A fost fondată în secolul XIV de Tosa Yukihiro, devenind oarecum școala oficială pentru curtea imperială din Kyoto. Curtea imperială era o lme închisă în sine, neputincioasă din punct de vedere politic, dar bine finanțată de shogun-ii care se dedicau studiului artelor.
Stilul nanga a fost foarte influent la începutul secolului XIX, adepții acestuia pictând peisaje idealizate, păsări, flori, totul pentru o elită culturală, fiind marcați de influență chineză.
Școala shijo era una dintre dizidențele școlii Kano, apărând în secolul XVIII. Stilul este caracterizat de subiectele alese din viața cotidiană, fiind tratate într-un stil realist, cu numeroase elemente satirice.
Pictorii japonezi au folosit de-a lungul timpului numeroase materiale și medii, dar formatul occidental, al pânzei cu ramă, avea să fie folosit abia de la sfârșitul secolului XIX.
Principalele medii folosite de pictorii japonezi erau diverse. Un exemplu este reprezentat de suluri orizontale numite emakimono (sau makimoni ori emaki). Cuvântul înseamnă chiar "imaginea unui lucru împăturit". Emakimono erau create prin lipirea unor pagini pentru a forma o rolă lungă. Imaginile erau privite de la dreapta la stânga, fiind cele mai vechi forme de opere de artă din Japonia.
Sulurile verticale se numeau kakemono, atârnate pe pereții locuințelor. Baza rotundă ajută la întinderea sulului pentru ca imaginea să fie dreaptă. Kakemono au fost deosebit de populare în perioada Edo, fiind apropiate de pânzele occidentale și preferate ca forma ideală de decorațiune interioară.

Un alt suport foarte folosit erau paravanele pliante, numite byobu. Au fost aduse pentru prima dată în Japonia în secolul XVII din China, fiind folosite pentru a împărți o cameră, având de obicei 4-6 panouri. Datorită mărimii erau folosite aproape exclusiv în temple și palate. Dar în același timp au devenit suportul pentru picturi complicate și luxuriante. Pe măsura dezvoltării clasei negustorilor cererea de byobu a crescut tot mai mult. Dar se foloseau ca mediu de pictură și ușile glisante, chiar dacă mai puțin. Erau foarte populare și evantaiele pictate- uchiwa.
Nici pictura murală nu a fost ignorată. În perioadele Muromachi (1333-1573) și Momoyama (1573-1603) lorzii feudali și-au construit castele impresionante, angajând pictori care să le decoreze pereții interiori cu picturi, termenul nipon fiind shoheiga.